RO: Reinier de Graaf (1964, Schiedam) este un arhitect și scriitor olandez. Este partener în biroul de arhitectură Office for Metropolitan Architecture (OMA) și co-fondator al think-tank-ului său, AMO. Reinier este autorul cărții “Patru Pereți și un Acoperiș: Natura Complexă a unei Profesii Simple” și al romanului “The Masterplan”. Locuiește în Amsterdam. Dacă prima carte a lui De Graaf, “Patru Pereți și un Acoperiș”, a fost despre demascarea miturilor din profesia de arhitect, “Arhitect, verb” își propune să demonteze miturile proiectate asupra arhitecturii de către lumea exterioară – o respingere a doctrinelor care au fost aplicate arhitecturii în ultimii douăzeci de ani. Includerea unor termeni străini precum “calitatea vietii”, “inovația” sau “bunăstarea” în glosarul arhitecturii face parte dintr-o tendință în curs de desfășurare în care limbajul dezbaterii arhitecturii este tot mai puțin propriu arhitecților și tot mai mult cel al forțelor externe care impun așteptări exterioare. Odată o profesie cunoscută pentru manifestele sale, arhitectura se găsește din ce în ce mai mult nevoită să adopte poziții tot mai extreme de virtute, fiind trasă la răspundere de lumea financiară, științele sociale sau sectorul medical.

EN: Reinier de Graaf (1964, Schiedam) is a Dutch architect and writer. He is a partner in the Office for Metropolitan Architecture (OMA) and the co-founder of its think-tank AMO. Reinier is the author of Four Walls and a Roof: The Complex Nature of a Simple Profession and the novel The Masterplan. He lives in Amsterdam. If De Graaf’s debut book Four Walls and a Roof was about debunking myths within the architecture profession, architect, verb aims to debunk myths projected onto architecture by the outside world – a rebuttal of doctrines which have been applied to architecture over the last twenty years. The incorporation of extraneous terms such as “livability”, “innovation” or “wellbeing” into the glossary of architecture is part of an ongoing trend in which the language to debate architecture is less and less architects’ own, and more and more that of outside forces imposing outside expectations. Once a profession known for its manifestos, architecture finds itself increasingly forced to adopt ever-more extreme postures of virtue, held accountable by the world of finance, the social sciences or the medical sector.